Medierea este un instrument în leadership şi presupune o schimbare în ordinea lucrurilor, cu scopul de a obţine rezultate extraordinare în managementul tranziţiei și schimbării. Din această perspectivă, relaţia dintre inovaţie şi leadership este posibilă grație medierii, care desparte şi uneşte totodată, pentru a putea face dezvoltare socială durabilă cu respect pentru diferenţele de opinie, prin schimbarea modului de abordare a situațiilor problematice şi acţiune socială comună, în care se negociază didacticele specifice de soluţionare a conflictelor în câmpul educațional.

Cuvinte cheie:  #mediere, #inovaţie, #managementulconflictelor, #transdisciplinaritatea #leadershipeducațional, #rezistențelelaschimbare, #respectuldesine, #incluziunea #dialogulintercultural, #parteneriatestrategice

„Descoperirea înseamnă a vedea ceea ce a văzut toată lumea şi a gândi ceea ce nu a gândit nimeni.” (Albert von Szent – Gyorgyi, Premiul Nobel pentru Medicină în 1937)

1. Transdisciplinaritatea ca strategie de mediere

Începând cu a doua jumătate a secolului XX, au fost promovate orientări integralist-funcţionaliste ce determină o atitudine epistemologică unitară de concepere a cunoştinţelor şi a instrumentelor de acţiune. Dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii constituie un factor deosebit de important în transformarea existenţei contemporane, iar abordările transdisciplinare reprezintă strategii de mediere ce fac posibilă această adaptare, în scopul asigurării condiţiilor adecvate de pregătire pentru integrarea rapidă şi eficientă într-o societate în continuă schimbare. Câmpul educaţional a devenit atât de vast încât nicio acţiune care vizează o transmitere oarecare a cunoştinţelor, a culturii şi a valorilor unei societăţi nu mai poate fi exclusă. Dezvoltarea resurselor umane nu mai reprezintă un lux, ci o necesitate, fiecare persoană fiind pusă în situaţia de a se educa în permanenţă, nu numai pentru a-şi actualiza competenţele profesionale, ci pentru a fi instrumentată să facă faţă solicitărilor şi schimbărilor economice, politice, sociale, culturale, informaţionale

Perspectiva globală, procesuală şi întegrativă nu ar fi posibilă fără strategii de mediere pentru inovaţie şi leadership în educaţie:

a. o permanentă structurare şi restructurare a informaţiilor;

b. decodarea abstracţiilor într-un limbaj accesibil celor supuşi învăţării/pregătirii;

c. transpunerea logicii ştiinţei în logica pedagogică, singura în măsură să satisfacă exigenţele unei informatizări progresive şi sistematice;

d.  transferul de concepte şi metodologie dintr-o disciplină în alta pentru a permite abordarea mai adecvată a problemelor cercetate;

e. producţia de cunoştinţe, idei, atitudini tehnico-ştiinţifice, dar şi de cercetători şi profesori mediatori, persoane capabile să producă la rândul lor „ştiinţa” care să fie integrată în strategii şi instrumente noi de predare, învăţare şi evaluare.

În contextul crizei de sistem a învăţământului, viziunea disciplinară nu-şi mai găseşte justificarea, deşi a fost foarte utilă pentru formarea unei anumite reprezentări a competentelor specifice fiecărei profesiuni. Profesorii, elevii şi părinţii au nevoie să fie ajutaţi să înţeleagă că această structură organizatorică nu­-şi mai dovedeşte eficienţa şi trebuie şi ea adaptată la noile cerinţe pe care le presupune tranziţia către o societate a cunoaşterii. Disciplinele existente, grupate în arii curriculare, pot colabora şi comunica între ele pentru a traversa segmentarea cunoaşterii în discipline. Medierea este factorul de diferenţiere. O strategie de succes rezultă din medierea celor două realităţi: interioară şi exterioară.

A şti să construieşti o strategie ţine de inteligenţa cognitvă (IQ), adică de abilitatea de a învăţa lucruri noi şi a acumula informaţii, însă inteligenţa emoţională (EQ) în leadership se bazează pe un element fundamental al comportamentului uman şi anume abilitatea de a fi flexibil. Relaţiile inteligent emoţionale sunt construite pe o dorinţă comună de remediere a neînţelegerilor intervenite în comunicare şi sunt produsul a două capacităţi principale: competenţa personală (autocunoaştere şi autocontrol) şi competenţa socială (conştiinţa socială şi managementul relaţiilor interpersonale).

Relaţia dintre IQ şi EQ este posibilă datorită medierii. Lideri de succes, ştiu să-şi asculte nu doar gândurile, ci şi emoţiile, pentru o abordare integrativă (câştig – câştig) a situaţiilor conflictuale. Trăirile într-un conflict şi strategiile de soluţionare diferă de la o persoană la alta. Noua paradigmă a parteneriatului în management şi leadership este construită pe metode alternative de rezolvare a conflictelor : negociere, mediere şi rezolvarea creativă de probleme. Datorită valorii sale de catalizator în rezolvarea de probleme şi realizarea de inovaţii, conflictul este elementul esenţial al acestei noi paradigme socio-educationale. În mod paradoxal, conflictul reprezintă, precum faţa şi reversul unei medalii, atât un imbold al dezvoltării sociale, cât şi un coşmar al relaţiilor interumane. Parteneriatul în leadership nu apare ca o situaţie naturală, spontană, deoarece  presupune un cadru bazat pe cooperare, coordonare şi colaborare, adică negocierea şi respectarea unor principii şi reguli în comunicarea şi lucrul în echipă, pentru atingerea unei viziuni comune. 

Universul interior şi cel exterior se află uneori într-o tensiune dramatică. Starea de echilibru rezultă din asocierea lor, din acomodarea lor în acelaşi timp, din co-existenţa lor, chiar din antinomia lor. Conştientizarea relaţiei care există între universul interior şi cel exterior oferă o viziune triadică şi o altă înţelegere a echilibrului, care nu este permanent, dar cunoaşte momente în care se realizează. Starea actuală, cea potenţială şi momentul de echilibru sunt reciproc condiţionate. Paradoxul reprezintă „ieşirea dintr-o regulă constând în acceptarea distincţiei dintre două anumite niveluri ale cunoaşterii, limbajului, realităţii sau comportamentului.” şi „iniţierea unui joc a cărui regulă de bază este abolirea distincţiei dintre două niveluri de tipul menţionat.” (Solomon Marcus, 2007, p.124)[2]. Ludicul este prezent în inima paradoxului şi a medierii, care au la bază o funcţie dublă, de separare şi legare, în scopul, pe de o parte, de a destructura o anumită formă (Gestalt) şi de a tulbura o anumită ordine şi, pe de altă parte, de a unifica două niveluri de obicei separate, asemenea unui „puzzle care poate produce surprize în serie.” Când jocul lipseşte (în depresie, boală) înseamnă că ceva lipseşte vieţii sau viaţa însăşi nu există din cauza constrângerilor prea mari ce împiedică persoana să-şi folosească în mod liber imaginaţia. Spaţiul gratuit al visării lipseşte aşadar cu desăvârşire. Winnicott este de părere că jocul este expresia creativităţii, care înseamnă viaţă, unificare, integrarea generală a personalităţii.

Copilul râde: „Inţelepciunea şi iubirea mea e jocul.”
Tânărul cântă: „Jocul şi imţelepciunea mea e iubirea. „
Bătrânul tace: „Iubirea şi jocul meu e inţelepciunea. „ (Lucian Blaga)

Timp îndelungat, jocul a fost studiat ca activitate de divertisment, opusă activităţilor serioase ale vieţii. În prezent, prin joc, este posibil să trăim ceea ce se constituie. Jocul creează cadrul pentru începutul relaţiilor afective, permiţând astfel dezvoltarea contactelor sociale. Jocurile au rol de mediere între copii şi adulţi, dar şi între copii şi alţi copii. În cadrul privilegiat al jocului, copilul îşi întâlneşte semenii şi socializează. Jocurile vor deveni tot mai complexe şi imaginaţia va juca un rol din ce în ce mai important. Aşa cum experienţele de viaţă dezvoltă personalitatea adultului, jocul dezvoltă personalitatea copilului când se joacă singur sau când alţi copii sau adulţi intervin în joc. Progresiv, copii îşi măresc capacitatea de a vedea lumea reală exterioară.

2. Rezistențele la schimbare

În mediere, consiliere şi psihoterapie nu se oferă sfaturi, nu se dau indicaţii, nu se propun soluţii, deoarece presiunile către schimbare au ca efect creşterea anxietăţii şi mobilizarea mecanismelor de apărare. Este dificil de realizat o diferenţiere între mediere, consiliere şi psihoterapie, deoarece mediatorii, consilierii şi psihoterapeuţii utilizează adesea tehnici şi modele comune (ex. abordarea centrată pe client a lui Carl Rogers).

            „Consilierea înseamnă multe lucruri. Ea este o tehnică de informare şi evaluare. Ea este un mijloc de a modifica comportamentul. Ea este experienţă de comunicare. Dar mai mult decât atât, ea este o căutare în comun a sensului în viaţa omului, cu dezvoltarea dragostei ca element esenţial concomitent cu căutarea şi consecinţele ei. Pentru mine, restul este lipsit de importanţă, dacă nu există acţiunea de căutare a sensului vieţii. Într-adevăr această căutare este însăşi viaţă, iar consilierea este numai o intensificare specială a acestei căutări”. (R.W. Strowing)

Consilierea educațională şi orientarea vocațională sunt strategii de mediere şi pot fi axate pe:

• Autocunoaştere şi dezvoltare personală (dezvoltarea unor abilităţi de autoevaluare realistă a propriilor caracteristici şi de autoreglare emoţională şi comportamentală în situaţii diverse legate de viaţă şi carieră);
• Comunicare şi relaţionare interpersonală (capacitatea de ascultare activă şi exprimare asertivă în vederea creşterii eficienţei comunicării în cadrul relaţiilor interumane);
• Managementul informaţiei şi al învăţării (abilităţi de informare necesare în optimizarea performanţei în învăţare, a procesului de luare a deciziilor şi rezolvarea de probleme);
• Planificarea carierei (cunoştinţe şi abilităţi necesare pentru realizarea unor planuri de carieră realiste şi adaptarea la cerinţele pieţii muncii);
• Managementul stilului de viaţă (abilităţi de management al stilului de viaţă pentru creşterea calităţii vieţii fizice, psihice, sociale şi ocupaţionale)

Un paradox curios, subliniat de Carl Rogers, părintele abordării centrate pe client, este că oamenii nu se pot schimba decât dacă se acceptă şi sunt acceptaţi aşa cum sunt. Conform unei alte teorii susţinută de Erikson, fiecare persoană are toate resursele şi aptitudinile necesare rezolvării problemelor sale. Deşi oamenii au toate resursele pentru a-şi rezolva problemele, acest lucru nu se întâmplă de la sine, fie pentru că nu ştiu şă-şi formuleze corect problemele, fie pentru că sunt prizonierii unei singure soluţii şi, în acest caz, se poate spune că soluţia a devenit o problemă. Sarcina consilierului şi/sau psihoterapeutului constă în a ajuta fiecare persoană să dezvolte alternative la formularea iniţială a problemei sau la formularea iniţială a soluţiei. Când consilierea/terapia nu dă rezultate, nu înseamnă că persoana este rezistentă. Se presupune că ea doreşte să se schimbe, din moment ce a iniţiat consilierea/terapia, dar direcţia schimbării propusă de consilier/terapeut nu răspunde aşteptărilor sale.

Deşi există păreri care afirmă că diferenţa dintre consiliere şi psihoterapie este una a perspectivei istorice (Loughley, 1985), apariţia psihoterapiilor scurte centrate pe „aici şi acum” fac inoperant acest criteriu.

Metaforele şi poveştile terapeutice sunt instrumente puternice de comunicare şi mediere. Le putem utiliza pentru a-i ajuta pe cei din jurul nostru (copiii noştri, partenerul de viaţă, prietenii, elevii, pacienţii, clienţii etc) atât în domeniul consilierii unde se urmăreşte schimbarea evolutivă, cât şi ca instrumente de psihoterapie când se are în vedere schimbarea revolutivă, care presupune modificări structurale mai profunde. Metaforele şi poveştile terapeutice pot produce o schimbare de stare, de context, care favorizează găsirea de soluţii noi la probleme care păreau de nerezolvat. Sunt absolut indicate atunci când rezistenţa persoanei la schimbare este foarte mare. Consilierul/ psihoterapeutul, în loc să contrazică persoana sau ideile şi valorile sale, poate sugera, prin folosirea metaforei terapeutice, o schimbare de perspectivă. Nossrat Peseschkian, fondatorul psihoterapiei pozitive, a ajuns la concluzia că asemenea medicaţiei, poveştile pot conduce la schimbări de atitudine şi comportament dacă sunt folosite în forma potrivită şi la momentul potrivit, fără a se insista pe aspectul moralizator. De asemenea, se recomandă a nu se explica metafora, deoarece explicarea mesajului „înseamnă a-i micşora puterea de a provoca la ascultător un univers personal plin de fantezie şi creativitate.”

Ştiinţa comunicărilor a dezvoltat ideea potrivit căreia sensul este o construcţie şi apare dintr-o „contextualizare”, ca urmare a organizării elementelor într-o reţea. Din perspectivă filosofică, există sens atunci când există înţelegere. Pentru a „conferi sens”, un element trebuie să acţioneze într-un sistem în care se integrează. Acest sistem se mai numeşte şi formă (Gestalt în limba germană). În psihologia formei, accentul este pus pe relaţiile pe care mintea le stabileşte între un element anume şi contextul său. Între percepţia şi interesele sau aşteptările unei persoane se stabileşte o relaţie puternică, datorată implicării persoanei pentru care va exista sensul ce se intaurează simultan cu geneza formei. Aceasta nu este fixă. Forme noi se pot desprinde de pe fundal în funcţie de cadrele noastre de referinţă. Recadrarea sau schimbarea de context permite descoperirea de semnificaţii noi pentru acţiunile desfăşurate în acel cadru.

Învăţarea şi schimbarea nu ar fi posibile fără medierile cognitive: rezolvarea conflictelor cognitive şi metacogniţia permit înţelegerea sensului schimbării şi construirii cunoaşterii. Vygotski, Bruner, PEI (Programme d’Enrichissement Instrumental, Feuerstein) au un rol principal în stabilirea medierii ca factor decisiv în dezvoltarea cognitivă. Vygotski (1985) subliniază şi limitele medierii. Intervenţia mediatorului trebuie să se situeze în zona proximă de dezvoltare (ZPD) pentru a fi eficientă.

În contextul actual al şcolii, roluri noi s-au conturat pentru profesori:

• Tutore de rezilienţă pentru copiii orfani, cu dificultăţ de învăţare, copiii care sunt victime ale violenţei domestice sau cei ai căror părinţi pleacă la muncă în ţările din Uniunea Europeană, lăsându-i în grija unor rude sau apropiaţi, a căror influenţă asupra copiilor este superficială, cu efecte directe asupra stării comportamentale şi situaţiei şcolare. Rolul formator al profesorului este completat de cel de relaţionare pentru a ajuta aceşti copii să facă faţă problemelor emoţionale sau interpersonale cu care se confruntă în procesul adaptării la exigentele şcolii.
• Mediator al învăţării,[4]deoarece facilitează abordarea situaţiilor de învăţare, favorizează apariţia motivaţiei intrinseci pentru sarcină, îi ajută pe elevi să conştientizeze dificultăţile şi caută împreună calea prin care fiecare dificultate poate fi depăşită.
• Lider formal al clasei, având ca atribuţii principale conducerea activităţii didactice şi influenţa, fapt ce asimilează managementul învăţării în şcoală cu noţiunea de leadership.
• Model de rol social prin calitatea sa de lider formal al grupului.

Ce înseamnă un bun educator, un educator eficient?

• Atitudinea faţă de educaţie
• Atitudinea faţă de sine
• Atitudinea faţă de ceilalti

Aceste categorii de atitudini deplasează accentul de la profesiunea de educator la calitatea sa umană, la profilul sau psihomoral, profil configurat de totalitatea experienţelor sale de viaţă şi de calitatea vieţii sale personale.

Creativitatea, comunicarea, inovaţia, medierea şi leadership-ul sunt competenţe – cheie în câmpul socioeducativ, cu rol în dezvoltarea gândirii şi stimularea progresului personal, profesional, social şi economic. Cercetările întreprinse de experţii în evoluţia companiilor excelente durabile (vezi Collins, J., 2006) detronează miturile din lumea managementului şi leadership-ului şi demonstrează că progresul şi inovaţia sunt realizate de către oameni disciplinaţi, flexibili, creativi şi vizionari, prin două procese – cheie:

• Un proces inconştient (creativ, intuitiv) de inventare a unor mecanisme, procese şi strategii noi, care să permită alinierea prin păstrarea valorilor fundamentale ale umanităţii şi stimularea progresului;
• Un proces conştient (analitic) pentru descoperirea şi înlăturarea disfuncţiilor care împiedică progresul.

Ce este managementul vizionar şi durabil în secolul XXI?

1. O alternativă la managementul practicat în mod obişnuit;
2. O inovaţie în privinţa ideii de management prin adoptarea dinamicii yin si yang de conservare a valorilor şi scopurilor esenţiale şi stimularea progresului;
3. Copiază evoluţia speciilor bine adaptate, care incearcă multe lucruri şi păstrează doar pe cele care functionează, pentru a avea şanse să se dezvolte într-un mediu aflat în continuă schimbare;
4. O inovaţie bazată pe cercetare ştiinţifică ce are ca scop conservarea şi îmbunătaţirea calităţii vieţii, prin obţinerea unui profit în beneficiul umanităţii.

Organizaţia viitorului

• O organizaţie cu viziune, mai inteligentă, mai umană, mai conştientă;
• O organizaţie care depinde de sisteme şi nu de oameni;
• Oamenii sunt cel mai important activ: oameni disciplinaţi, responsabili, de caracter, cu atitudine pozitivă şi motivaţie intrinsecă;
• Cultura „hibridă” (John Kotter şi James Heskett, 1992) – manageri formaţi în interiorul organizaţiei, dar care reuşesc să inducă o schimbare culturală, fără să piardă valorile fundamentale ale organizaţiei;
• Atingerea breşei este rezultatul unui proces liniştit şi deliberat de înţelegere a ceea ce trebuie făcut, prin înaintarea într-o direcţie consecventă, o perioadă de timp îndelungată;
• Timpul este cel mai important avantaj: transformările majore sunt mai evidente dupa ce s-au petrecut decat la momentul respectiv ;
• Este călăuzită de sentimentul unei misiuni care transcende câştigul financiar.

Liderii organizaţiilor vizionare şi durabile sunt lideri la 360º

• Sunt conştienţi de pasiunea şi potenţialul lor, încât ştiu să se autoconducă şi nu îşi fac griji de poziţia în care se află ;
• Realizează impactul pe care-l au asupra oamenilor din jurul lor;
• Au putere de influenţă la toate nivelurile organizaţiei pentru că ştiu că leadership-ul înseamnă mai mult dispoziţie decat poziţie;
• Au o strategie cu privire la oamenii şi procesele din jurul lor;
• Işi asumă responsabilitatea pentru deciziile luate şi stiu să ducă lucrurile la bun sfârşit;
• Işi manifestă competenţa prin expertiza pasivă (ştiu ce trebuie sa facă şi cum să facă, iar când nu ştiu pot să-şi dea singuri seama ce şi cum trebuie făcut) şi expertiza activă (abilitatea care transformă expertiza pasivă în acţiune şi se manifestă sub forma proceselor şi sistemelor).
• Invaţă oamenii din organizaţie să-şi depăşească limitele şi să participe la dezvoltarea organizaţiei;
• Găsesc metode creative pentru a face lucrurile să funcţioneze;
• Au capacitatea de a face alegeri de valoare, de a-şi reinventa viaţa şi rolul pe care-l joacă în organizaţie;
• Sunt convinşi că viaţa lor are un sens şi munca pe care o depun are o valoare şi este importantă;
• Stiu să stabilească un echilibru între cele trei roluri pe care le joacă zilnic: şef, manager, tehnician;
• Creează standarde pe baza cărora se evaluează;
• Stiu să delege sarcinile şi înţeleg că nu pot controla totul;
• Văd dincolo de propriile avantaje şi se adaptează uşor la schimbare.

Managementul intuitiv (Meryem Le Saget, 1999) şi receptiv (M. Carroll, 2008), inovaţia şi inteligenţa emoţională în leadership (D. Goleman, 2007)se bazează pe flexibilitatea comportamentului uman pentru a redefini misiunea organizaţiei (Carmen Constantinescu, 2000) şi pentru a putea transcende teorii şi ideologii de dezvoltare (Carmen Bulzan, 2008).

O strategie poate fi considerată eficientă dacă:

• Îi învaţă pe elevi ce să facă, ce se aşteaptă de la ei;
• Încurajează sau menţine comportamentele dezirabile ale elevilor;
• Dezvoltă o relaţie bazată pe încredere şi nu pe frică între profesor – elev și părinte-copil;
• Creşte stima de sine a elevilor, profesorilor și părinților şi simţul răspunderii.

Procesul educativ de construire a respectului de sine şi afirmare cu încredere a personalităţii este înţeles ca un proces de ridicare progresivă pe treptele conştiinţei, un factor de mediere în provocarea pentru desprinderea de dependenţă şi dobândirea autonomiei şi independenţei intelectuale, emoţionale, financiare, spirituale.

Trezirea conştiinţei este o etapă necesară a procesului de schimbare pentru progresul personal şi al organizaţiei, dar nu şi suficientă. Obţinerea performanţei şi atingerea excelenţei în orice domeniu de activitate presupune acţiune focalizată şi refocalizarea atenţiei în mod dirijat, deoarece numai prin procesul de „învăţare acţională” persoana descoperă cum poate „să răspundă eficient schimbărilor” (Bogathy Z coord., 2004, p.127 – 128). Este un antrenament pe teren, o experienţă care se dobândeşte în timp, prin acţiune susţinută de entuziasmul rezultat din respectul de sine superior şi încrederea în sine, o voinţă disciplinată şi direcţionată spre scopuri contributive, care să aducă mai multă valoare, atât în comunitate, cât şi în propria viaţă.

III. Respectul de sine sau sistemul imunitar al conștiinței

Respectul de sine poate fi dobândit din familie dacă părinţii ştiu să ofere copilului un cadru în care acesta să se simtă în siguranţă şi ocrotit. Comportamentul părinţilor nu influenţează decisiv dezvoltarea psihică a copilului, dar poate facilita sau îngreuna dezvoltarea respectului de sine sănătos, pentru ca acesta să devină parte naturală şi integrantă din viaţa copilului. Important este ca părinţii şi celelalte persoane din jurul său, cu care acesta dezvoltă relaţii semnificative (bunici, profesori, vecini etc.) să-i  ofere modele de comportamente care să-i susţină respectul de sine şi să-l influenţeze cu integritate. Comunicarea nonviolentă, aprecierea şi valorizarea comportamentelor copilului, abordarea acestuia cu atenţia şi politeţea acordată adulţilor, acceptarea diferenţelor, recunoaşterea nevoilor şi dorinţelor acestuia, chiar dacă nu pot fi îndeplinite imediat, structurarea şi disciplinarea comportamentelor sale cu autoritate şi nu în mod autoritar şi punitiv reprezintă câteva dintre condiţiile asociate cu respectul de sine ridicat la copii.

Respectul de sine, imaginea de sine şi încrederea în sine sunt concepte cheie ale personalităţii, aflate în strânsă legătură. Punerea lor în relaţie permite accesul la un nivel superior de înţelegere a comportamentului uman, dezvoltarea unui simţ al direcţiei şi orientării cu mai mult curaj în aventura cunoaşterii şi acceptării de sine, dar şi în comunicarea şi acţiunea cu mai multă empatie în relaţiile interpersonale. Respectul de sine este „cea mai sintetică componentă a atitudinii faţă de sine şi, implicit, a personalităţii” (Ion Radu Tomşa, 2008)

Nathaniel Branden consideră „respectul de sine – sistemul imunitar al conştiinţei”. Procesul educativ de construire a respectului de sine şi afirmare cu încredere a personalităţii este astfel înţeles ca un proces de ridicare progresivă pe treptele conştiinţei, un factor de mediere în provocarea pentru desprinderea de dependenţă şi dobândirea autonomiei şi independenţei intelectuale, emoţionale, financiare, spirituale.

In viziunea lingvistului american Noam Chomsky, limba este o oglindă a minţii, iar structurile primeia sunt o reflectare a structurilor ascunse ale celei de-a doua. Un discurs echilibrat este manifestarea externă a unor procese psihice desfăşurate într-un creier integrat, în care cele două emisfere nu luptă pentru supremaţie, datorită funcţionarii holistice. Viziunea lui Noam Chomsky este similară cu tendinţele din fizica modernă şi se înscrie pe o linie de gândire promovată de Kurt Goedel, american de origine cehă, sub denumirea de „teoria incompletitudinii”. Noua fizică a introdus si proprietatea de „ne-localizare” cuantică care semnifică faptul că particule aflate la distanţe macroscopice unele de altele pot să interacţioneze unele cu altele într-un mod ciudat, ca şi cum ar fi inter-conectate, însă legatura dintre ele este necunoscută. Este ca şi cum ar exista un „întreg” care coordoneaza prin metode necunoscute fiecare particică din univers. Bohr şi Heisenberg au dezvoltat această idee, demonstrând că nu se pot face observaţii obiective, întrucât observatorul, chiar prin acţiunea sa de observare, modifică starea cuantică a sistemului observat. Pe această bază se iese de sub incidenţa noţiunii de sistem şi se intră în sfera noţiunii de holon, care este, în sensul metaforic, „un tot egoist alcătuit din părți altruiste şi, în acelaşi timp, o parte altruistă a unui tot mai vast.” Dacă sistemul deschide calea unui demers de tip analitic (dinspre multilplicitate spre unitate), holonul privilegiază analiza sintetică.

 Medierea este o practică foarte veche, dar a dobândit recent o importanţă socială. Seminarul european de la Créteil (desfăşurat în perioada 20 – 23 septembrie 2000, când Franţa deţinea preşidenţia Uniunii Europene) reprezintă o dată importantă în dezvoltarea medierii în Europa. La acest seminar s-a subliniat necesitatea de a reflecta asupra medierii sociale la nivel european şi s-au identificat alte funcţii ale medierii, pentru a nu limita definiţia medierii la un model alternativ de soluţionare a conflictelor. Medierea poate preveni conflictele, stabili şi restabili legăturile sociale, de aceea este important să o definim ca un ‘proces’ şi nu ca o ‘procedură’. Procesul este adaptabil, în timp ce procedura presupune constrângeri, etape prestabilite, determinate cu precizie. Cu toate că se bazează pe reguli precise şi etapele sunt inevitabile, procesul de mediere nu urmează o logică procedurală. Mediatorul stăpâneşte procesul şi ştie să-l adapteze în funcţie de situaţie.

Michèle Guillaume-Hofnung consideră că termenul „dezvoltare” permite descrierea genezei şi extinderea geografică a medierii. Noţiunea de timp nu ne trimite oare, într-o oarecare măsură, şi la noţiunea de teritoriu ? Putem limita practica medierii la un spaţiu sau o perioadă ? A răspunde la aceste întrebări în mod limitativ înseamnă să acceptăm ideea unui timp pe care-l consacrăm medierii, un timp ce diferă în funcţie de actorii implicaţi în procesul de mediere. Dacă temporalităţile exprimă o cronologie, o succesiune, momente, perioade, începuturi şi sfârşituri, temporalităţile medierii se referă la aspecte strategice şi operaţionale, dar înainte de toate sunt aspecte umane : emoţii, sentimente, gânduri, schimburi de opinii şi trăiri între actorii implicaţi în procesul de mediere.

Jean-Louis Lascoux, formator de mediatori şi autorul cărţii Pratique de la médiation (une alternative à la résolution desconflits), este de părere că nu există relaţie, nici comunicare fără mediere. Dezvoltarea medierii este un răspuns firesc la evoluţia societăţii (creşterea populaţiei, schimbări multiple, diversificarea surselor de informare, urgenţa de a face recunoscute şi respectate drepturile omului etc) şi se înscrie în continuitate.

4. Medierea interculturală

Medierea interculturală este un instrument în educaţia interculturală care:

• presupune o nouă abordare a orizontului valorilor;
• deschide noi piste de manifestare a diversităţii şi diferenţelor şi cultivă atitudini de respect şi de deschidere faţă de diversitate;
• este şi un răspuns specific, pedagogic la încercarea de soluţionare a unor consecinţe socio-culturale impuse de amploarea fenomenelor migraţioniste;
• este o modalitate de prevenire şi atenuare a conflictelor;
• presupune educaţie socială şi civică, învăţarea drepturilor omului, pregătirea şi participarea la viaţa socială, formarea formatorilor în perspectiva interacţiunii culturale, educaţia şi dezvoltarea culturală a imigranţilor, educaţia într-o societate multiculturală.

Şcoala interculturală:

• are ca obiective păstrarea şi apărarea diversităţii culturale a populaţiei şi prezervarea unităţii şcolii;
• realizează un proces de integrare prin preluarea preachiziţiilor culturale pe care le posedă elevii;
• invită profesorii să înţeleagă şi să valorifice potenţialurile culturale ale elevilor
• presupune o nouă manieră de concepere şi implementare a curriculum-urilor şcolare şi o nouă atitudine relaţională între profesori, elevi, părinţi;

Educaţia interculturală formală include iniţiative şi programe academice care sunt dezvoltate de către şcoală şi în interiorul ei.

Educaţia interculturală informală are aceleaşi obiective cu educaţia interculturală formală, dar se diferenţiază prin metodele şi tehnicile de lucru disponibile. Este voluntară, nu are caracterul obligatoriu al şcolii şi îşi adaptează conţinuturile în funcţie de nevoile participanţilor. Metodologia este activă şi participativă, iar relaţia formatorului cu participanţii este mai apropiată.

Etapele procesului educaţiei interculturale:

1. Disocierea (a te imagina din afară)
2. Viziunea asupra lumii (a înţelege lumea în care trăieşti)
3. Cunoaşterea (a fi informat asupra altor realităţi)
4. Gândirea pozitivă (a vedea pozitiv diferenţa)
5. Valorizarea atitudinilor şi comportamentelor pozitive

Integrarea este asimilarea unui elev în educaţia de masă, unde acesta se adaptează (sau nu) politicilor, practicilor şi curriculei existente în şcoala respectivă.

Incluziunea reprezintă adaptarea şcolii pentru a oferi servicii educaţionale speciale, pentru a veni în întâmpinarea nevoilor de învăţare şi de participare a tuturor elevilor la toate activităţile. Incluziunea se măsoară prin creşterea gradului de participare şi reducerea gradului de excluziune, sub orice formă s-ar putea manifesta.

Factori pentru crearea unui etos incluziv:

• Inţelegerea conceptului de incluziune si aprecierea diversităţii;
• Inţelegerea dinamicii relaţionale în educaţia integrativă;
• Inţelegerea poziţiei sistemului de învătământ din România în raport cu celelalte sisteme educative la nivel european.

Identificarea nevoilor speciale pentru fiecare categorie socială (persoanele cu abilităţi înalte şi capabile de performanţă, persoanele cu handicap senzorial, cu handicap locomotor, cu handicap intelectual,  cu handicap cultural, cu handicap social, cu handicap economic, cu izolare geografică; imigrantii; emigrantii; alte categorii) permite diferenţierea ofertei educative pe categorii de vârstă (copii, tineri, adulţi):

– nevoia de emancipare a personalităţii şi de creştere a abilităţilor;

– nevoia de performare într-un domeniu specific şi de leadership;

– nevoia de cunoaştere a noilor cuceriri ştiinţifice, tehnologice, artistice, etc;

– nevoia de adaptare la o nişă de pe piaţa muncii;

– nevoia de adaptare şi la o altă cultură sau la un alt set de valori culturale;   

– nevoia de integrare şi de egalizare a şanselor de succes pe piaţa muncii;

– nevoia de răspuns la diferite crize şi de formare de cutume şi abilităţi specifice de socializare, comunicare,

– nevoia de protejare a mediului natural şi de respectare a mediului socio-cultural.

În momentul de faţă, sistemul de educaţie din România nu este organizat pentru a răspunde specific la nevoile de instruire și dezvoltare ale copiilor, tinerilor și adulţilor, conform cu aspirațiile, capacităţile cognitive şi abilităţile naturale ale acestora. Medierea în sistemul de învăţământ este un domeniu de explorat pentru viitor.

Bibliografie :

Androniceanu, Armenia (1998), Managementul schimbărilor, ed. ALL, Bucureşti

Bogathy, Z coord. (2004), Manual de psihologia muncii şi organizaţională, ed. Polirom, Iasi

Branden, Nathaniel (2008), The Six Pillars of Self- Esteem, Cei şase stâlpi ai încrederii în sine (trad.rom.), Ed. Amsta Publishing, Bucureşti

Bulzan Carmen (2008), Psihologie organizaţională şi managerială, Editura Universitaria, Craiova; Articolul „Sociodidactica – o nouă paradigmă a educaţiei în societatea cunoaşterii”

Carroll, M. (2008), Liderul receptiv, Pro Editură şi Tipografie, Bucureşti

Cojocaru Venera-Mihaela (2008), Fundamentele pedagogiei. Teoria şi metodologia curricumului. Texte şi pretexte, ed. V& Integral, Bucureşti

Collins, J., (2006 a), Excelenţa in afaceri,  ed. Curtea Veche, Bucureşti

Collins, J., (2006 b), Afaceri clădite să dureze,  ed. Curtea Veche, Bucureşti

Constantin, Stoica Ana (2004), Creativitatea pentru elevi şi studenţi, ed. Institutul European, Iaşi

Cucoş, C. (2000), Educaţia. Dimensiuni culturale şi interculturale, ed. Polirom, Iaşi

Dafinoiu, I. (2001), Elemente de psihoterapie integrativă, Polirom, Iaşi

Elias, Maurice J; Tobias, Steven E;  Friedlander, Brian S. (2003), Stimularea inteligenţei emoţionale a adolescenţilor, ed. Curtea Veche

Faber Adele şi Mazlish Elaine (2002), Comunicarea eficienta cu copiii acasă şi la şcoală, ed. Curtea veche, Bucureşti

Goleman, D. (2001, a), Inteligenţa emoţională, ed. Curtea Veche, Bucureşti

Goleman, D. (2007, b), Inteligenţa emoţională în leadership, ed. Curtea Veche, Bucureşti

Lamizet, B. (1999), La médiation culturelle, L’Harmattan, Paris

Hussar Elena, Aprodu Diana (coord) 2007, Şcoala incluzivă – şcoală europeană. Concepte, metode, practici, Editura Casei Corpului Didactic, Bacău

Lascoux, Jean-Louis (2004), Pratique de la médiation (Une méthode alternative à la résolution des conflits), ed. ESF, Issy-les-Moulineaux cedex, 3-ème édition

Le Saget, Meryem (1999), Managerul intuitiv, ed. Economică, Bucureşti

Maxwell, J (2009), Lideri la 360 º, ed. Amaltea, Bucuresti

Michèle Guillaume-Hofnung (1995), La Médiation, PUF, Paris, col: „Que sais-je?”

Mitrofan, N. (1988), Aptitudinea pedagogică, Editura Academiei Române, Bucureşti

Moreau, A. (2005, a),  Viaţa mea aici şi acum. Gestalt terapia, drumul vieţii, ed. Trei, Bucureşti

Moreau, A. (2007, b), Psihoterapie. Metode şi tehnici, ed. Trei, Bucureşti

Peseschkian, N. (2005), Poveşti orientale ca instrumente de psihoterapie, ed. Trei

Salomé, J. (2004), La difficulté d’enseigner, ed. Albin Michel

Tomşa, I. R. (2008), Psihologia personalităţii şi Legenda personală, ed.  Argument, Bucureşti

Vygotski L.S. (1985), Pensée et langage, Messidor-Éditions sociales, Paris

Dacă acest articol vi se pare interesant şi consideraţi cǎ ar mai putea interesa şi alte persoane, vǎ încurajez sǎ-l recomandaţi şi prietenilor pe facebook, google, twitter sau alte reţele sociale în care sunteţi membri activi, iar dacǎ doriţi să publicaţi acest articol pe blogurile şi site-urile voastre, am rugamintea să precizaţi la sfârşitul articolului sursa. Mă bucur să împărtășesc cu voi, dragi cititori, aceste gânduri puse-n rânduri și vă mulțumesc că alegeți să le dați mai departe!

Autor articol: Virginia Brăescu, Manager de inovare